Ce este caracterul ?
de Petru Popovici
La originea cuvantului “caracter” era semnul sau litera facuta in piatra sau metal de dalta sau priboiul gravorului; deci caracterul nu se stergea, ci ramanea uneori si peste veacuri. La fel stau lucrurile si cu oamenii. Caracterul este o inscriere inauntrul omului, inscriere care ramane si ii directioneaza gandurile, gusturile, nazuintele, actiunile si intreg comportamentul omului.
Dictionarul Enciclopedic Ilustrat, Cartea Romaneasca, da urmatoarea definitie la cuvantul “caracter”: “Insusire proprie, calitate distinctiva, fire … trasaturi esentiale.”
Dictionarul Limbii Romane Moderne spune: “Particularitate fundamentala a unei persoane, care se manifesta in orientarea, unitatea si consecventa ideilor si actiunilor sale … Insusire moarala care se manifesta prin perseverenta, vointa ferma si corectitudine. Om de caracter: individualitate prezentand trasaturi psihice complexe.”
Micul Dictionar Enciclopedic spune: “Ansamblu de insusiri psihice esentiale si stabile ale unei persoane ( ex. Curajul, harnicia, fermitatea sau lasitatea, lenea ), care isi pun amprenta pe felul sau de a se comporta si dobandesc o apreciere morala ferma. Ansamblu de insusiri morale manifestate prin corectitudine ferma, integritate.”
In Dictionarul Enciclopedic Roman, gasim urmatoarea definitie: “Ansamblul insusirilor fundamentale psiho-morale ale omului, care se manifesta in modul de comportare si in actiunile sale, in atitudinea sa fata de societate, fata de munca, de oameni si de propria persoana, Caracterul este dobandit in cursul vietii individuale si depinde de relatiile istorico-sociale, de apartenenta la o anumita clasa, de scoala, de familie si, in genere, de conditiile in care se formeaza omul.”
Biblia nu da definitii, ci prezinta caractere si face referiri la caracter cand vorbeste despre “omul dinauntru”. Omul dinafara reprezinta persoana; omul dinauntru reprezinta personalitatea, adevaratul Eu. Omul din afara imbatraneste, omul dinauntru nu imbatraneste, nu este supus entropiei.
In II Corinteni 4.16 sta scris: “Noi nu cadem de oboseala. Ci chiar daca omul nostru de afara se trece, totusi omul nostru dinauntru se innoieste din zi in zi.” Personalitatea are adevarata valoare. “Comoara aceasta o purtam in vase de lut.” II Corinteni 4.7. Nu vasul de lut are valoare, ci comoara din vas. Unii cauta sa impodobeasca vasul de lut, omul de afara, dar apostolul Petru a scris: “Podoaba voastra sa nu fie podoaba de afara, care sta in impletitura parului, in purtarea de scule de aur ( bijuterii ) sau in imbracarea hainelor, ci sa fie omul ascuns al inimii, in curatia nepieritoare a unui duh bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu ( I Petru 3.3-4 )
Si aici se arata ca valoarea mare o are nu omul de afara , ci omul dinauntru. O persoana poate avea o fata frumoasa, dar daca nu are caracter, nu are valoare. Frumusetea de afara nu este mai adanca decat pielea si este atat de trecatoare ! Frumesetea launtrica este aceea care fericeste viata si care are valoare, si inaintea oamenilor si inaintea lui Dumnezeu. Ce valoare are o fata frumoasa la fata, daca ea este lipsita de caracter, daca este usuratica ?
Caracterul trebuie format si dezvoltat.
Tim La Haye a scris: “Caracterul nu se naste odata cu persoana. El se formeaza prin dragostea si grija parintilor care vor stabili in viata sa acele principii pe care Dumnezeu le-a instalat inauntrul lor.”
Voind sa arate importanta mare a celui ce se ocupa de dezvoltarea caracterului, renumitul Ioan Gura de Aur a scris: “ Mai presus de orice pictor, mai presus de orice sculptor sau oricare alt artist, eu il pretuiesc pe cel dibaci in arta formarii sufletului copilului.”
Iar distinsul predicator S.D. Gordon a scris: “Instruirea unui copil este cea mai inalta, cea mai sfanta si cea mai fascinanta ocupatie”.
Cu mult inainte de Domnul Hristos, oamenii intelepti au acordat o mare importanta cunoasterii de sine. Astfel , Pittacus din Mitilene ( 652 – 569 I. Hr. ), considerat unul din cei sapte intelepti ai lumii antice, avea dictonul: “Cunoaste-te pe tine insuti”, care a fost sapat cu litere de aur in Templul lui Apolo din Delphi.
Mai tarziu a fost preluat de inteleptul Socrate ca principiu fundamental al filozofiei sale. Aceasta cunoastere nu se refera la omul de afara, la fizicul lui, ci la omul dinauntru. Odata Socrate a zis: “Caracterul omului este ca umbra care il insoteste pe om pretutindeni; cateodata merge inapoia lui, altatdata merge inaintea lui; uneori este mai lunga, alteori este mai scurta.”
Caracterul ne arata mereu tuturor cine suntem. De aceea trebuie sa acordam o mare atentie formarii lui.
Stanley C. Baldwin a scris: “Noi intrebam ce ar trebui sa facem, nu ce ar trebui sa fim. Noi intrebam cum am putea schimba mediul inconjurator, si nu cum ar trebui sa ne schimbam caracterul nostru.” Ceea ce suntem are valoare, de aceea trebuie sa ne formam un caracter bun. Johann Amos Comenius a scris: “Omul trebuie format ca sa devina om.” Omul se naste cu un mare potential de aptitudini, dar trebuie format, astfel creste deformat. Fiecare om ar trebui sa-si dea seama de acest mare adevar si sa-si cunoasca caracterul sau.
Caracterul este o carte de vizita nescrisa pe hartie, dar sapata in adancul fiintei tale, care arata oriunde, oricand si oricui cine esti. Este o prezentare chiar fara cuvinte din partea ta, dar se exprima prin felul cum te imbraci, cum te comporti in familie, in biserica, in societate, prin felul cum conduci bicicleta, caruta sau masina; prin felul cum iti alegi prietenii, caci nu uita vorba din batrani: “Pasarile de aceleasi pene zboara impreuna” sau “Spune-mi cu cine te insotesti, si-ti voi spune cine esti.”
Toate adeveresc, fara grai, ce fel de caracter ai. Faptul ca iti tii cuvantul sau ti-l calci, ca esti punctual sau ca intarzii mereu, ca esti ordonat sau dezordonat, ca privesti lucrurile in fond sau doar la suprafata, ca iubesti curatia sau te complaci in murdarie, ca esti aprins sau bland, ca esti certaret sau pasnic, ca esti mandru sau smerit, ca gasesti placere in lucrurile usuratice sau iti plac lucrurile serioase, toate, absolut toate, arata ce caracter avem. Nu putem sa ni-l ascundem. Toate vorbele, toate miscarile, toate faptele ne tradeaza: chiar fara sa vrem, spun in gura mare ce fel de caracter avem. Cum ar mai trebui sa ne straduim, pentru noi si pentru copiii nostri, sa avem un acracter bun!
Caracterul este o forta care iti da superioritate si iti garanteaza succesul in actiunile intreprinse. Si aceasta, fara mult efort din partea ta. Cuvantul tau, chiar cu greseli de exprimare, va avea efect asupra celor ce te asculta, caci ei nu se vor opri la greseli, ci vor avea in vedere scopul pe care il urmaresti. Benjamin Franklin si-a atribuit succesul sau, cum de la treapta de jos a ajuns in varf ca un barbat de stat, nu atat de mult talentelor sau elocventei sale, caci a fost slab in aceste privinte, ci integritatii carcterului sau. “Asta – a zis el – a facut sa am greutate in fata concetatenilor mei. Am fost un vorbitor slab, nu am fost niciodata elocvent, eram supus multor ezitari in alegerea cuvintelor, n-am fost in totul corect in limbajul meu; si totusi mi-am atins scopul.”
Caracterul ajunge sa fie cunoscut pana in mari departari si iti asigura o protectie mai buna decat imbracamintea de zale a cavalerilor de altadata sau decat paza multor gardieni. Este ceva divin in aceasta protectie.
Se istoriseste despre Michael E. Montaigne ( 1533-1592 ), un eseist moralist francez, ca, in timpul razboaielor, el a fost singurul om din toata natinea franceza, care nu-si avea portile castelului barate si pazite de o garda. Despre caracterul lui , se spunea ca era o forta mai mare decat un regiment de cavalerie. Felul lui de a fi se impunea si prietenilor si dusmanilor lui.
Caracterul este o forta launtrica ce nu poate fi invinsa. Dusmanii iti pot rapi bunurile, iti pot rapi drepturile, libertatea, te pot imbraca in zdrente sau in straie de batjocura cu demoni zugraviti pe ele, ca pe vremea Inchizitiei, dar cu atat mai mult va straluci caracterul omului dinauntru; ei pot, prin batai si torturi, sa-ti striveasca trupul, dar nu-ti pot zdrobi caracterul, caci este invincibil.
Un caz de istorie ne da lumina in privinta aceasta. Bernard de Palisy este olarul care a redescoperit taina smaltului de pe oalele de pamant din vechiul Egipt, care se pierduse in scurgerea vremii. El a fost un simplu olar, dar datorita smaltului, a ajuns cunoscut chiar de regele Henric al III-lea al Frantei. Dar Palisy era credincios hughenot. Regele l-a ocrotit pentru o vreme de prigoana Inchizitiei, insa, in final, regele a spus ca ii este mila, dar este fortat sa-l lase in mainile persecutorilor. La aceasta, Palisy a raspuns: “Sire, adeseori mi-ai spus ca ti-e mila de mine, dar in ce ma priveste pe mine, tin sa iti spun ca mi-e mila de tine ca rege ca a trebuit sa spui ca esti fortat. Acestea nu sunt cuvinte potrivite in gura unui rege, si eu iti spun in cuvinte regesti ca nici dinastia Guise, nici tot poporul tau, nici tu insuti nu vei fi in stare sa fortezi pe un biet olar sa-si plece genunchiul in fata statuilor tale de sfinti.” Caracterul lui Palisy nu a putut fi infrant, El a cinstit pe Dumnezeu printr-o moarte de martir. Caracterul da statornicie in crez, indiferent de situatiile prin care trebuie sa treci.
In lumea necredintei de azi si-n necazurile care vor urma este nevoie de credinciosi cu carcter de otel. Oameni care sa fie mai mult ca biruitori.
O, Doamne, fa ca in generatia tanara sa fie multi cu un asemenea caracter !
Sursa: Formarea caracterului / Petru Popovici
Definitie
La originea cuvântului „caracter” era semnul sau litera făcută în piatră sau metal de dalta sau priboiul gravorului; deci caracterul nu se ştergea, ci rămânea uneori şi peste veacuri. La fel stau lucrurile cu oamenii. Caracterul este o înscriere înăuntrul omului, înscriere care rămâne şi îi direcţionează gândurile, gusturile, năzuinţele, acţiunile şi întreg comportamentul omului.
Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat, Cartea Românească, dă următoarea definiţie la cuvântul „caracter”: „Însuşire proprie, calitate distinctivă, fire… trăsături esenţiale”.
Dicţionarul Limbii Române Moderne spune: „Particularitate fundamentală a unei persoane, care se manifestă în orientarea, unitatea şi consecvenţa ideilor şi acţiunilor sale… Însuşire morală care se manifestă prin perseverenţă, voinţă fermă şi corectitudine. Om de caracter: individualitate prezentând trăsături psihice complexe”.
Micul Dicţionar Enciclopedic spune: „Ansamblu de însuşiri psihice esenţiale şi stabile ale unei persoane (ex. curajul, hărnicia, fermitatea sau laşitatea, lenea), care îşi pun amprenta pe felul său de a se comporta şi dobândesc o apreciere morală pozitivă său negativă. Personalitate morală fermă. Ansamblu de însuşiri morale manifestate prin corectitudine fermă, integritate”.
În Dicţionarul Enciclopedic Român, găsim următoarea definiţie: „Ansamblul însuşirilor fundamentale psihico-morale ale omului, care se manifestă în modul de comportare şi în acţiunile sale, în atitudinea sa faţă de societate, faţă de muncă, de oameni şi de propria sa persoană. Caracterul este dobândit în cursul vieţii individuale şi depinde de relaţiile istorico-sociale, de apartenenţa la o anumită clasă, de şcoală, de familie şi, în genere, de condiţiile în care se formează omul”.
Biblia nu dă definiţii, ci prezintă caractere şi face referiri la caracter când vorbeşte despre „omul dinăuntru”. Omul dinafară reprezintă persoana; omul dinăuntru reprezintă personalitatea, adevăratul Eu. Omul de afară îmbătrâneşte, omul dinăuntru nu îmbătrâneşte, nu este supus entropiei. În 2 Corinteni 4:16 citim: „Noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi”. Personalitatea are adevărata valoare. „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut” (2 Corinteni 4:7). Nu vasul de lut are valoare, ci comoara din vas. Unii caută să împodobească vasul de lut, omul de afară, dar apostolul Petru a scris: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur (bijuterii) sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:3, 4). Şi aici se arată că valoarea mare o are nu omul de afară, ci omul dinăuntru. O persoană poate avea o faţă frumoasă, dar dacă nu are caracter, nu are valoare. Frumuseţea de afară nu-i mai adâncă decât pielea şi este atât de trecătoare! Frumuseţea lăuntrică este aceea care fericeşte viaţa şi care are valoare, şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Ce valoare are o fată frumoasă la faţă, dacă ea este lipsită de caracter, dacă este uşuratică?
Caracterul trebuie format, dezvoltat. Tim La Haye a scris: „Caracterul nu se naşte odată cu persoana. El se formează prin dragostea şi grija părinţilor, care vor stabili în viaţa sa acele principii pe care Dumnezeu le-a instalat înăuntrul lor”.
Voind să arate importanţa mare a celui ce se ocupă de dezvoltarea caracterului, renumitul Ioan Gură-de-Aur a scris: „Mai presus de orice pictor, mai presus de orice sculptor sau oricare alt nrtist, eu îl preţuiesc pe cel ce este dibaci în arta formării sunetului copilului”. Iar distinsul predicator S. D. Gordon a scris: „Instruirea unui copil este cea mai înaltă, cea mai sfântă şi cea mai fascinantă ocupaţie”.
Cu mult înainte de Cristos, Domnul, oamenii înţelepţi au acordat o mare importanţă cunoaşterii de sine. Astfel, Pittacus din Mitilene (652-569 î.Cr. ), considerat unul din cei şapte înţelepţi ai lumii antice, avea dictonul: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, care a fost săpat cu litere de aur în Templul lui Apolo din Delphi. Mai târziu a fost preluat de înţeleptul Socrate ca principiu fundamental al filozofiei sale. Această cunoaştere nu se referă la omul de afară, la fizicul lui, ci la omul dinăuntru. Odată Socrate a zis: „Caracterul omului este ca umbra care îl însoţeşte pe om pretutindeni; câteodată merge înapoia lui, altădată merge înaintea lui; uneori este mai lungă, alteori este mai scurtă. “
Caracterul ne arată mereu tuturor cine suntem. De aceea trebuie să acordăm o mare atenţie formării lui. Stanley C. Baldwin a scris: „Noi întrebăm ce ar trebui să facem, nu ce ar trebui să fim. Noi întrebăm cum am putea schimba mediul înconjurător, şi nu cum ar trebui să ne schimbăm caracterul nostru”. Ceea ce suntem are valoare, de aceea trebuie să ne formăm un caracter bun. Johann Amos Comenius a scris: „Omul trebuie format ca să devină om. ” Omul se naşte cu un mare potenţial de aptitudini, dar trebuie format, altfel creşte diformat. Fiecare om ar trebui să-şi dea seama de acest mare adevăr şi să-şi cunoască caracterul său.
Caracterul este o carte de vizită nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul fiinţei tale, care te arată oriunde, oricând şi oricui cine eşti. Este o prezentare chiar fără cuvinte din partea ta, dar se exprimă prin felul cum te îmbraci, cum te comporţi în familie, în biserică, în societate, prin felul cum conduci bicicleta, căruţa sau maşina; prin felul cum îţi alegi prietenii, căci, nu uita vorba din bătrâni: „Păsările de aceleaşi pene zboară împreună” sau: „Spune-mi cu cine te însoţeşti, şi-ţi voi spune cine eşti. ” Toate adeveresc, fără grai, ce fel de caracter ai. Faptul că îţi ţii cuvântul sau ţi-l calci, că eşti punctual sau că întârzii mereu, că eşti ordonat sau dezordonat, că priveşti lucrurile în fond sau doar la suprafaţă, că iubeşti curăţia sau te complaci în murdărie, că eşti aprins sau blând, că eşti certăreţ său paşnic, că eşti mândru sau smerit, că găseşti plăcere în lucrurile uşuratice sau îţi plac lucrurile serioase, toate, absolut toate, arată ce caracter avem. Nu putem să ni-l ascundem. Toate vorbele, toate mişcările, toate faptele ne trădează: chiar fără să vrem, spun în gura mare ce fel de caracter avem. Cum ar mai trebui să ne străduim, pentru noi şi pentru copiii noştri, să avem un caracter bun!
Caracterul este o forţă care îţi dă superioritate şi îţi garantează succesul în acţiunile întreprinse. Şi aceasta fără mult efort din partea ta. Cuvântul tău, chiar cu greşeli de exprimare, va avea efect asupra celor ce te ascultă, căci ei nu se vor opri la greşeli, ci vor avea în vedere scopul pe care îl urmăreşti.
Benjamin Franklin şi-a atribuit succesul său, cum de la treapta de jos a ajuns în vârf ca un bărbat de stat, nu atât de mult talentelor sau elocvenţei sale, căci a fost slab în aceste privinţe, ci integrităţii caracterului său. „Asta – a zis el – a făcut să am greutate în faţa concetăţenilor mei. Am fost un vorbitor slab, nu am fost niciodată elocvent, eram supus multor ezitări în alegerea cuvintelor, n-am fost în totul corect în limbajul meu; şi totuşi mi-am atins scopul”.
Caracterul ajunge să fie cunoscut până în mari depărtări şi îţi asigură o protecţie mai bună decât îmbrăcămintea de zale a cavalerilor de altădată sau decât paza multor gardieni. Este ceva divin în această protecţie.
Se istoriseşte despre Michael E. Montaigne (1533-1592), un eseist moralist francez, că, în timpul războaielor, el a fost singurul om din toată naţiunea franceză, care nu-şi avea porţile castelului barate şi păzite de o gardă. Despre caracterul lui, se spunea că era o forţă mai mare decât un regiment de cavalerie. Felul lui de a fi se impunea şi prietenilor şi duşmanilor lui.
Caracterul este o forţă lăuntrică ce nu poate fi învinsă. Duşmanii îţi pot răpi bunurile, îţi pot răpi drepturile, libertatea, te pot îmbrăca în zdrenţe sau în straie de batjocură cu demoni zugrăviţi pe ele, ca pe vremea Inchiziţiei, dar cu atât mai mult va străluci caracterul omului dinăuntru; ei pot prin bătăi şi torturi să-ţi strivească trupul, dar nu-ţi pot zdrobi caracterul, căci el este invincibil.
Un caz din istorie ne dă lumină în privinţa aceasta. Bernard de Palisy e olarul care a redescoperit taina smalţului de pe oalele de pământ din vechiul Egipt, care se pierduse în scurgerea vremii. El a fost un simplu olar, dar datorită smalţului, a ajuns cunoscut chiar şi de regele Henric al III-lea al Franţei. Dar Palisy era credincios hughenot. Regele l-a ocrotit pentru o vreme de prigoana Inchiziţiei, însă, în final, regele a spus că îi este milă, dar este forţat să-l lase în mâinile persecutorilor. La aceasta, Palisy a răspuns: „Sire, adeseori mi-ai spus că ţi-e milă de mine, dar în ce mă priveşte pe mine, ţin să îţi spun că mi-e milă de tine ca rege că a trebuit să spui că eşti forţat. Acestea nu sunt cuvinte potrivite în gura unui rege, şi eu îţi spun în cuvinte regeşti că nici dinastia Guise, nici tot poporul tău, nici tu însuţi nu vei fi în stare să forţezi pe un biet olar să-şi plece genunchiul în faţa statuilor tale de sfinţi. ” Caracterul lui Palisy nu a putut fi înfrânt. El a cinstit pe Dumnezeu printr-o moarte de martir. Caracterul dă statornicie în crez, indiferent de situaţiile prin care trebuie să treci.
În lumea necredinţei de azi şi-n necazurile care vor urma este nevoie de credincioşi cu caracter de oţel. Oameni care să fie mai mult ca biruitori.
Sursa: www.theophilos.3x.ro
Sugestii pentru devotionale:
Caracterul şi integritatea sunt indispensabile.
Caracterul poate fi definit ca autoconducere. În momentul în care te poţi conduce pe tine însuţi, poate şi alţii vor să te urmeze. Aceasta este temelia pe care se clădeşte viaţa unui lider.
Totul începe cu caracterul deoarece conducerea acţionează pe baza încrederii. Dacă oamenii nu au încredere în tine, nu te vor uma. Iată ce face caracterul pentru un lider:
Caracterul comunică CREDIBILITATE.
Caracterul valorifică RESPECTUL.
Caracterul creează CONSECVENŢĂ.
Caracterul căştigă ÎNCREDERE.
Caracter sau impulsuri ?
“Oamenii se deosebesc in functie de ce-i mana: caracter sau emotiile. Cele mai multe talente sunt daruri. Prin contrast, un caracter bun nu este un dar, ci este o constructie realizata piesa cu piesa, prin credinta, gandire, alegere, curaj si hotarari.”
Sursa: Manualul instructorului de exploratori, pag.370
Proverbe:
“Cine castiga in invatatura si pierde in caracter, pierde mai mult decat castiga.”
“Petele de pe haine se sterg la spalat, petele de pe caracter dispar
odata cu moartea.”